Actualul Casino din Sinaia s-a ridicat la iniţiativa lui Carol I, pe locul Vilei Ghica – prima casă de sănătate construită în Sinaia de către prinţul Dimitrie Ghica, care a ars în incendiul din 1911 – după proiectul arhitectului Petre Antonescu. La această investiţie au participat, alături de Eforia Spitalelor Civile, nababul Cantacuzino şi Nicolae Lahovary. Primul acţionar a fost baronul Macay, cel care deţinea cotă-parte şi din casinoul de la Monte-Carlo, din arhitectura căruia regăsim preluate unele elemente şi la Casinoul Sinaia. În afară de sălile de joc, ambele cuprind şi câte o sală de spectacole. La inaugurarea Casinoului, doi ani mai târziu, în 1913, s-a organizat o serbare grandioasă, cu focuri de artificii, la care a asistat familia regală împreună cu Nicolae Titulescu, pe atunci primul-ministru al ţării. În sala mare cu 400 de locuri, renumită pentru acustica şi arhitectura sa, Alexandru Davilla a prezentat un spectacol de gală, după care a concertat însuşi George Enescu pe celebrul pian care mai există şi astăzi.
Casinoul, devenit în scurt timp atracţia principală a oraşului, organiza serbări şi reprezentaţii, beneficiind, în acelaşi timp, de curse speciale de trenuri pe ruta Bucureşti-Sinaia, care aduceau aici „slujitorii viciului” veniţi din ţară şi străinătate. „Trenul albastru” era un automotor cu două vagoane, care sosea zilnic la ora 4.00 după-amiaza, când se deschideau sălile de joc ale Casinoului şi pleca spre Bucureşti seara, la ora 10.30, când se închidea ruleta.
Week-end-urile atrăgeau irezistibil la Casino protipendada, pentru jocurile de ruletă, de cărţi (baccara, braziliană) de rummy, şah, table sau ţintar. „Pe vremea aceea, în cazinouri domnea o anumită atmosferă, o anumită eleganţă, un anumit fel de a fi care azi au dispărut odată cu «La belle époque». Pe vremea aceea nu puteai intra în sala de joc decât în haine de seară şi trebuia să ai un comportament conform normelor victoriene”, ne spune Constantin Bălăceanu-Stolnici în cartea sa “Amintiri. Vacanţele de altădată “. La ora 16.00, când se deschideau sălile, în fiecare zi de joc, cel puţin 800 de persoane jucau la cele 13 mese de ruletă din Sala mare a oglinzilor, în Sala ovală la „chemin-de-fer” sau în Sala mică, „La salle privée”, unde, la cele două mese, miza era de cinci ori mai mare decât în rest. „Odată intraţi în Casino, jucătorii, seduşi de atmosfera decadentă, pierdeau sume importante de bani, apoi iscăleau poliţe ce valorau o avere sau angajau împrumuturi la dobânzi uriaşe. Femeile îşi jucau bijuteriile, iar bărbaţii ceasurile cu lanţ de aur”, îşi aminteşte Constantin Bălăceanu-Stolnici. Cu toate acestea, cazinourile sunt permise, sunt chiar încurajate, deoarece îndeplinesc o funcţie socială şi pentru că sunt rentabile. De exemplu, din încasările Casinoului Sinaia, care în anii ’30 atinseseră apogeul, îşi luau cotă-parte Eforia, proprietara localului, care le dirija spre spitalele proprii, şi Primăria, care le folosea pentru buna întreţinere şi înfrumuseţare a oraşului. De pildă, în 1934, pentru finalizarea lucrărilor de reparaţii la Gimnaziul din Sinaia (clădire donată de Aristia Zossima, în amintirea soţului, arhitectul George Mandrea, şi a fiului său mort pe câmpul de luptă în Războiul pentru întregirea neamului), Direcţia Casinoului instituie o suprataxă de doi lei la biletele de intrare la Casino şi, în acelaşi scop, Banca Centrală Sinaia tipăreşte 54.000 de „bilete cărămizi” a câte cinci lei bucata, sumele adunate urmând să fie vărsate în contul Comitetului Şcolar al Gimnaziului.
Astăzi, Casinoul din Sinaia rămâne una dintre clădirile emblematice ale oraşului, impresionantă prin arhitectura sa, pusă în valoare de un amplu proces de renovare, loc de întâlnire şi amfitrion rafinat pentru elitele culturale şi economice din ţară şi străinătate.
