Imaginaţi-vă vremurile în care nu se inventase automobilul sau avionul, iar corespondenţa era transmisă prin curieri călare sau cu poştalionul, când nu apăruseră televizorul, calculatorul sau telefonul mobil, nici măcar telefonul cu fir sau telegraful. Vremurile în care, pe locul viitoarei staţiuni Sinaia, se aflau doar vechea Mănăstire şi câteva hanuri la care puteai cu greu să ajungi pe poteci strâmte şi întortocheate, urmărind firul sălbaticei Văi a Prahovei care, la acea dată, nu era străbătută de vreo şosea sau de calea ferată.
În acea vreme, se făcea că primul drumeţ străin venit prin Bucegi să fi fost Jean Alexandre Vaillant, un profesor de origine franceză, stabilit în România pe la 1830, numit apoi director al Colegiului Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti. Acest “merituos prieten al românilor”, cum îl numea Nicolae Iorga, ne-a lăsat cea mai veche relatare a unei excursii în Bucegi.
Aşadar, în vara anului 1839, Vaillant pleacă din Bucureşti, trece prin Ploieşti şi Câmpina, de unde îşi ia provizii, iar la Comarnic se întâlneşte cu doi ţărani care îi vor fi ghizi prin munţi. Apoi, iau cu toţii drumul Bucegilor prin Posada, unde vizitează Moara cu fierăstrău şi Cheile Orăţii, pe vechiul şi periculosul „drum al domnişorilor”, o potecă îngustă şi instabilă prin pădurea deasă de fag amestecat cu brad. După ce trec de Valea lui Bogdan, ajunşi la Hanul de la Setu, unde înnoptează, Vaillant remarcă şi notează tradiţia culinară a cabanei româneşti: mămăligă cu brânză. De aici vede pentru prima oară şi zidurile albe ale Mănăstirii aşezate la poalele crestelor stâncoase, dantelate şi inaccesibile ale Bucegilor.
În dimineaţa următoare, drumeţii încep ascensiunea prin spatele Mănăstirii, pe o potecă sinuoasă, repede şi alunecătoare, urmărind văgăuna pe unde curge torentul Izvor şi care îi duce spre Vârful cu Dor. După un scurt popas la Masa Ciobanului, goniţi de vremea potrivnică, ei coboară spre Valea Ialomiţei. Străbătând povârnişuri întregi presărate cu brazi care putrezesc culcaţi la pământ de furtuna din 1828, din vechea pădure Cocora, ajung spre seară la schitul din gura Peşterii Ialomicioarei, ridicat aici prin 1819 de fraţii Popescu din Pietroşiţa „pe locul unui schit mai vechi ridicat pe vremea lui Mihnea cel Rău, în veacul al XVI -lea”, după cum îl descrie Constantin Bălăceanu-Stolnici în amintirile sale.
În ziua următoare, călăuziţi de stareţ, vizitează Peştera Ialomicioarei şi Peştera Pustnicului, unde Vaillant rămâne uimit de tavanul presărat cu dinţi, precum fălcile unui crocodil şi de pereţii albi pe care se prelinge ca un lapte „apa de stâncă”. Luându-şi rămas bun de la călugări, ei urcă apoi, traversând pădurile de „pini târâtori” (jnepeni), spre un loc plin de stânci bizare, ce te face să crezi că trecuseră Ciclopii pe-acolo. Ajunşi la Babele, drumeţii fac un popas şi află vechea legendă a acestor stânci, spusă de călăuza lor, Stoica din Comarnic. Vremea se strică şi, dintr-odată, ei au parte în doar câteva minute de toate anotimpurile. Mai întâi, ninge, apoi plouă, apare puţin soarele, după care dă grindina. Îşi continuă însă cu îndârjire drumul şi, după alte două ore de mers călare, lăsând în dreapta Caraimanul, depăşesc Obârşia Prahovei (Valea Cerbului) şi ajung obosiţi la punctul terminus al acestei preumblări, pe Vârful Omu, cu domul lui înalt care îl acoperă precum o cuşmă.
Şi chiar dacă suntem cu nouă ani înainte de memorabilul an 1848, data Unirii Principatelor Române, în mod ciudat scopul declarat al vizitei francezului Vaillant, pe meleagurile noastre, a fost arborarea aici, pe cea mai înaltă culme a Bucegilor, a drapelului tricolor, cel ce avea să devină simbol al viitoarei Uniri. Puternica furtună care i-a urmărit în permanenţă se dezlănţuie în acel moment şi face zadarnică încercarea lor temerară. Întregul cer se întunecă, negura se ridică din abisuri, iar drumeţii fac, degrabă, cale întoarsă prin ceaţa tot mai deasă. „Suntem pierduţi în nori!”, exclamă Vaillant, în timp ce toţi rătăcesc orbeşte prin munţi, preţ de câteva ore bune. Când se mai luminează, se trezesc la poalele muntelui Păduchiosu, uzi până la oase şi îngheţaţi ca în mijlocul iernii. Pe seară, ajung la Iancu, hanul Mănăstirii de pe Vânturiş, unde rămân peste noapte pentru ca, a doua zi, să coboare prin Posada, Vaillant luând cu el regretele despărţirii de Bucegi.
Poate că n-ar fi lipsită de interes reluarea acestui traseu, care poate purta numele lui Vaillant, şi desenarea lui pe o hartă turistică actuală, precum şi rescrierea acestei istorisiri, în memoria primului călător prin Bucegi, ca omagiu adus tricolorului şi minunatei „generaţii paşoptiste”, dar şi reeditarea lui ca eveniment cultural zonal (vezi Târgul de fete de pe Muntele Găina) sau ca moment aniversar anual, dedicat Unirii Principatelor Române.
